Un copil are nevoie de iubire, nu de moștenire
Mama și copilul · De la parinte la copil / 09.07.2019

Cum să scriu articolul ăsta, oare? În calitate de mamă, în calitate de copil sau de amândouă la un loc?

Vezi tu, la un moment dat suntem și copii, dar și părinți. Iar în calitate de copilul părinților mei, mi-aș fi dorit mai mult timp cu mama, mai multe amintiri cu tata și mai puțin lucrurile materiale pe care mi le-au dat. Atât de puțină valoare avea lanțul ăla din aur pe care mi l-au pus la gât cu mândrie și atât de multă valoare au momentele alea când ne petreceam timpul împreună liniștiți.

Atât de multă valoare au cuvintele "Mama, sunt în spatele tău să te susțin dacă ai nevoie" și atât de puțin contează banii pe care mi i-au pus în cont fără să-i cer.
Atât de mult contează ciorba pe care mi-a adus-o tata când mi-a fost rău și atât de puțin contează hainele în care m-a îmbrăcat. Nici măcar nu-mi mai amintesc. Nici cum arăta lanțul ăla, nici hainele, nici câți bani mi-au dat. Au fost și s-au dus.

Am scris zilele trecute că "Nu, copilul nu este dator să aibă grijă de tine la bătrânețe"  și am fost acuzată de lipsă de respect. Că sunt un monstru, că nu am bun simț, că nu am frică de Dumnezeu, că îmi doresc doar dreptul la moștenire. Și nu puțini au fost cei care au amintit de moșteniri. Am stat și m-am întrebat
"Ce copil normal și crescut cu iubire își dorește moștenire de la părinți?"

De ce să-mi doresc o casă pentru care părinții mei și-au rupt cârca, crezând că o fac pentru binele meu, când binele meu era, de fapt, altul? Eu nu am cerut asta.

Așa că spun în felul următor:


Înțeleg de unde vine nevoia părinților noștri de a ne asigura viitorul. Comunismul n-a fost o perioadă ușoară, educația de atunci era oricum, dar nu bazată pe iubire și dacă noi, cei care n-am prins comunismul suntem atât de ahtiați după afecțiune, îți imaginezi cum au fost crescuți ei? Tataie tremura tot și începea să plângă într-o secundă când îl luam de gât și-l pupam de mama focului. Nu de puține ori mă întreba "Tataie, dar sunt bătrân, nu ți-e rușine să mergi cu mine pe stradă"? Nu înțelegeam atunci cât de grav era ce-mi spunea, dar îl luam de mână și plecam la plimbare. Efectiv nu știa ce să facă cu afecțiunea pe care o primea și nu e de judecat.
 
Într-o formă sau alta, înțeleg de ce mama a vrut să-mi ofere ce n-a avut ea și înțeleg și de ce vreau să-i dau copilului meu ce n-am avut eu.
Citește continuarea pe doamnakovacs.ro
 
 
 
Urmăreşte-ne pe Facebook pentru ultimele noutăţi Eva.ro